Untitled Document

(Serban Dragomirescu)

Intre sistemele muntoase ale Europei, Carpatii – ce ocupa sectorul nord-estic al sistemului muntos alpin – reprezinta o unitate bine individualizata din punct de vedere geografic. Desi au multe trasaturi genetice comune cu Alpii – catenele muntoase cutate incepand din cretacicul inferior, cu punerea in evidenta a unor panze de sariaj, catene peneplenizate si ridicate in bloc la sfarsitul neozoicului, depresiuni tectonice interne comatate, de dimensiuni variabile, piemonturi de acumulari marginale – Carpatii au o evidenta originalitate, exprimata in structura peisajului, atat in trasaturile cadrului fizic, cat si ale celui uman si de valorificarea economica.

Carpatii constituie, prin lungime(circa 1500km), intre Viena si raul Timok, cel mai extins lant muntos din Europa, depasind Alpii(1000km), Alpii Dinarici(800km) si Stara Planina(500km), Pirineii(450km).
Intre cele trei mari diviziuni Carpatice - Carpatii nord-vestici, Carpatii de mijloc si Carpatii sud-estici – ultima, de pe teritoriul Romaniei, este cea mai intinsa, acoperind 54% din lungimea intregului lant si conferind Romaniei un pronuntat caracter carpatic.

Caracterul carpatic – din a carui imbinare cu caracterul dunarean si cu cel pontic rezulta originalitatea si, in acelasi timp, unitatea teritoriului Romaniei – decurge din prezenta, in centrul tarii, a acestei catene muntoase in aria ei de maxima dezvoltare. In fond, o mare parte a reliefului tarii se dezvolta pe marea unitate structurala de orogen alpin, din care rezulta o explozie diferentiata fata de influentele climatice dominante, care impreuna cu alte elemente ale structurii geografice se reflecta in peisaj, prin modul de utilizare si gradul de populare.

Cercetarile geologice au confirmat ca varsta formatiunilor carpatice este putin mai veche decat a celor alpine, cutarea fiind contemporana cu cea a muntilor Pirinei.

Vulcanismul manifestat in neogen, foarte slab in Alpi, constituie una din trasaturile distinctive ale Carpatilor, din Slovacia si pana in sud-estul Transilvaniei. Pe linia unor mari fracturi si scufundari se inscrie aici cel mai lung si mai complex lant vulcanic din Europa, care corespunde unei provincii metalogenetice specifice, cu zacaminte hidrotermale, deci unei puternice baze de minereuri neferoase in aria Carpatilor Romanesti.

Marturia intensei activitati posvulcanice este si prezenta, in Carpatii Romanesti, a unei intinse aureole mofetice, in care apar la zi, cea mai densa arie hidromineralizata din Europa, circa 1500 de izvoare, predominant carbogazoase si bicarbonatate carbogazoase.

Trecutul geologic al Carpatilor este mai complex decat al Alpilor. Inaltarea Carpatilor a continuat si dupa ce Alpii au ajuns la impunatoarea lor infatisare. Astfel, in Alpi cutarile principale s-au incheiat la mijlocul neozoicului, in timp ce in Carpati ele abia ating paroxismul, in urma caruia s-a pus in loc ramura orientala a Carpatilor Romanesti, care are deci o perioada de formare mai lunga. Prezenta flisului – formatiune caracteristica pentru Carpati, avand in aria de la Curbura cea mai mare latime(150km) si prezentand o tectonica complicata de cute-solzi, revarsate succesiv spre est, concomitent cu migrarea axului orogenetic – este dovada timpului indelungat in care s-au format. In aceasta arie a flisului, cu facies predominant grezos, apar lungi aliniamente de culmi paralele.

Carpatii romanesti nu sunt munti inalti, caci varfurile cele mai proeminente, ce ar putea putea conferi lantului muntos aceasta insusire, abia trec de 2500m, altitudine la care se afla, de exemplu, trecatoarea Saint-Beirnard din Alpi. Carpatii pot fi atasati grupului de munti mijlocii (90% din suprafata lor se afla sub 1500m). In timp ce altitudinea medie a Alpilor este de circa 1350m, cea a Carpatilor se ridica abia la 840m.

Inaltimile absolute, situate mult sub limita zapezilor perene, si pozitia lor in sistemul alpino-carpatic in estul continentului au determinat instalarea ghetarilor cuaternari in Carpati. O glaciatie pleistocena mult mai redusa decat in Alpi, dar in care s-au identificat, deopotriva, forme de ghetari de tip alpin si de tip pirineic. Cele mai bogate urme ale activitatii glaciare Pleistocene se pastreaza in ramura sudica a Carpatilor Romanesti, in Carpatii Meridionali, care-si datoreaza astfel calificativul de “Alpi ai Transilvaniei”. In ansamblu, modelarea glaciara in Carpati a fost suficienta pentru a contribui la scaderea impresiei de masivitate a acestora.

Fragmentarea mult mai accentuata a Carpatilor Romanesti fata de Alpi este ilustrata de prezenta a 336 de depresiuni si mici bazine intracarpatice. In ariile depresionare, atat de numeroase, sculptate in relieful acestor munti, s-a dezvoltat lungul sir de “tari”, indeosebi in interiorul arcului carpatic, care au stat la baza infiintarii de voievodate si cnezate locale, ce prin unificare au exprimat vointa de neatarnare a romanilor de pe ambele laturi ale Carpatilor

Contrastante intre Alpi si carpati sunt si caracteristicile seismice. In timp ce Alpii nu manifesta risc seismic decat local, cu hipocentre putin adanci, in Carpati se detaseaza – prin frecventa cutremurelor de magnitudine ridicata, cu hipocentre adanci, si deci cu efecte extinse – aria seismica de Curbura. Categoria acestor cutremure carpatice a intrat in literature sub denumirea de cutremure vrancene. Carpatii s-au impus in viata poporului roman nu prin altitudine, cat prin functia lor, caci insasi numele lor reprezinta un elocvent argument al continuitatii multimilenare a poporului roman, carpii fiind o ramura a geto-dacilor ata de atasati muntilor (Daci montibus inhaerent), dupa cum atesta istoricii antichitatii.

Intr-adevar, prezenta Carpatilor a fost nu mai putin insemnata, din punct de vedere geographic, in viata autohtonilor daci, ca si in aceea a poporului roman, prin bogatiile miniere, prin paduri, pasuni si fanete naturale, prin platformele lor larg desfasurate, cu locuri propice pentru cetati de aparare, cu vetre de asezari permanente, de lociure temporara, unde s-au desfasurat si se desfasoara un puternic pastoric, in trecut transhumant. Totodata, vaile adanci si numeroasele pasuri de culme au permis circulatia intre regiunile circumcarpatice si cele intracarpatice